Există oameni care asociază bogăția cu acumularea de bunuri și oameni care descoperă, uneori prea târziu, că abundența materială nu garantează o viață împlinită. Întrebarea care se ridică este, așadar, ce înseamnă cu adevărat să fii bogat și ce loc ar trebui să ocupe averea în viața omului.
În primul rând, bogăția este un mijloc. Ea poate oferi siguranță, libertate și posibilitatea de a construi un anumit mod de viață. O avere poate însemna o casă, o afacere, economii sau alte bunuri materiale. Problema apare atunci când mijlocul devine scop, iar dorința de a avea mai mult nu mai cunoaște o limită. Omul ajunge să creadă că averea îi oferă confort, valoare, putere și siguranță.
În acest moment, relația dintre om și avere se poate inversa. La început, omul crede că el stăpânește ceea ce are. În timp, însă, poate ajunge să fie stăpânit de propria avere. Își organizează alegerile, timpul și chiar relațiile în funcție de câștig și pierdere. Nu mai este important cât îi este de folos ceea ce posedă; este important cât de mult poate să mai acumuleze.
Această idee se regăsește în Evanghelia despre tânărul bogat. Hristos nu condamnă bogăția în sine, ci atașamentul față de ea. Tânărul respectase poruncile, dar, atunci când Hristos îi cere să își vândă averile, să le dea săracilor și să Îl urmeze, el pleacă întristat. Nu averea era păcatul său, ci faptul că nu era liber față de ea. Ceea ce avea ajunsese să aibă putere asupra lui.
De aceea, a fi bogat nu înseamnă neapărat a avea mult, ci a fi liber față de ceea ce ai. Un om poate avea avere și să rămână generos, milostiv și credincios. În acest caz, bogăția este un mijloc prin care poate construi, poate ajuta și poate dărui. Valoarea ei stă în ceea ce îi oferă celui care o deține, dar și în binele pe care acesta îl poate face prin intermediul ei.
Există, însă, și o bogăție care nu poate fi măsurată în bani: timpul, iubirea, prietenia, demnitatea și credința. Acestea sunt lucruri pe care averea nu le poate cumpăra și fără de care chiar și cea mai mare abundență poate deveni o formă de sărăcie. Poți avea mult și, totuși, să nu fii bogat în ceea ce privește sufletul.
În cele din urmă, întrebarea este: ce face averea din noi? și nu neapărat cât de mult avem? Ne face mai liberi sau mai temători, mai generoși sau mai egoiști? Dacă averea ne ajută să trăim, ea este un mijloc. Dacă ajungem să trăim doar pentru a o dobândi și a o păstra, ea devine un scop.
Omul cu adevărat bogat este cel care poate avea fără să devină rob al averii, poate dărui fără să simtă că pierde și poate păstra, mai presus de toate, libertatea sufletului său.
„În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință”.(Ev. Matei 19, 16-26)
